Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Ziua Mondială a Misiunilor 2021

Iubiți frați și surori,

Atunci când experimentăm forța iubirii lui Dumnezeu, atunci când recunoaștem prezența sa de Tată în viața noastră personală și comunitară, nu putem să nu vestim și să împărtășim ceea ce am văzut și am auzit. Relația lui Isus cu discipolii săi, umanitatea sa care ni se revelează în misterul Întrupării, în evanghelia sa și în Paștele său ne arată până la ce punct iubește Dumnezeu umanitatea noastră și își însușește bucuriile noastre și suferințele noastre, dorințele noastre și neliniștile noastre (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 22). În Cristos totul ne amintește că lumea în care trăim și nevoia sa de răscumpărare nu-i sunt străine și ne cheamă să ne simțim și parte activă a acestei misiuni: „Mergeți așadar la răscrucile drumurilor și oricâți veți găsi, chemați-i” (Mt 22,9). Nimeni nu este străin, nimeni nu se poate simți străin sau departe față de această iubire de compasiune.

Experiența apostolilor

Istoria evanghelizării începe cu o căutare pasionată a Domnului care cheamă și vrea să stabilească un dialog de prietenie cu fiecare persoană, acolo unde se află (cf. In 15,12-17). Apostolii sunt primii care ne prezintă asta, amintind chiar ziua și ora în care îl întâlnesc: „Era cam pe la ceasul al zecelea” (In 1,39). Prietenia cu Domnul, a-l vedea vindecând pe cei bolnavi, mâncând cu păcătoșii, hrănind pe cei înfometați, apropiindu-se de cei excluși, atingându-i pe cei impuri, identificându-se cu cei nevoiași, invitând la fericiri, învățând în manieră nouă și plină de autoritate, lasă o amprentă de neșters, capabilă să trezească uimire și o bucurie expansivă și gratuită care nu se poate stăpâni. Așa cum spunea profetul Ieremia, această experiență este focul arzător al prezenței sale active în inima noastră care ne stimulează la misiune, deși uneori comportă jertfe și neînțelegeri (cf. 20,7-9). Iubirea este mereu în mișcare și ne pune în mișcare pentru a împărtăși vestea cea mai frumoasă și izvor de speranță: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41).

Cu Isus am văzut, am auzit și am atins că lucrurile pot să fie diferite. El a inaugurat, deja astăzi, timpurile viitoare amintindu-ne o caracteristică esențială a faptului de a fi ființe umane, de atâtea ori uitată: „Am fost făcuți pentru plinătatea la care se ajunge numai în iubire” (Enciclica Fratelli tutti, 68). Timpuri noi care trezesc o credință în măsură să dea impuls inițiativelor și să formeze comunități, pornind de la bărbați și femei care învață să ia asupra lor fragilitatea proprie și a altora, promovând fraternitatea și prietenia socială (cf. ibid., 67). Comunitatea eclezială arată frumusețea sa de fiecare dată când amintește cu recunoștință că Domnul ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,19). „Predilecția iubitoare a Domnului ne surprinde, iar uimirea, prin natura sa, nu poate să fie posedată și nici impusă de noi. […] Numai așa poate înflori miracolul gratuității, al dăruirii gratuite de sine. Și fervoarea misionară nu se poate obține niciodată ca o consecință a unui raționament sau a unui calcul. A fi «în stare de misiune» este o reflexie a recunoștinței” (Mesaj adresat Operelor Misionare Pontificale, 21 mai 2020).

Totuși, timpurile nu erau ușoare; primii creștini au început viața lor de credință într-un ambient ostil și greu. Istorii de marginalizare și de detenție se împleteau cu rezistențe interne și externe, care păreau să contrazică și chiar să nege ceea ce au văzut și au auzit; însă acest lucru, în loc să fie o dificultate sau un obstacol care i-ar fi putut face să capituleze sau să se închidă în ei înșiși, i-a determinat să transforme fiecare inconvenient, contrarietate și dificultate în oportunitate pentru misiune. Limitele și impedimentele au devenit și ele loc privilegiat pentru a unge totul și pe toți cu Duhul Domnului. Nimic și nimeni nu putea să rămână străin de vestea eliberatoare.

Avem mărturia vie a toate acestea în Faptele Apostolilor, carte pe care discipolii misionari o țin mereu la îndemână. Este cartea care relatează cum parfumul evangheliei s-a răspândit la trecerea sa provocând bucuria pe care numai Duhul ne-o poate dărui. Cartea Faptele Apostolilor ne învață să trăim încercările alipindu-ne de Cristos, pentru a maturiza „convingerea că Dumnezeu poate acționa în orice împrejurare, chiar și în mijlocul aparentelor eșecuri” și certitudinea că „acela care se oferă și se dăruiește lui Dumnezeu din iubire, cu siguranță va fi rodnic (cf. In 15,5)” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 279).

Tot așa și noi: nici actualul moment istoric nu este ușor. Situația pandemiei a evidențiat și a amplificat durerea, singurătatea, sărăcia și nedreptățile de care sufereau deja atâția și a demascat falsele noastre siguranțe și fragmentările și polarizările care în tăcere ne sfâșie. Cei mai fragili și vulnerabili au experimentat și mai mult propria vulnerabilitate și fragilitate. Am trăit descurajarea, dezamăgirea, truda; și chiar amărăciunea conformistă, care elimină speranța, a putut să ia în stăpânire privirile noastre. Însă noi „nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos Domnul, iar noi suntem sclavi ai voștri de dragul lui Isus” (2Cor 4,5). Pentru această auzim răsunând în comunitățile noastre și în familiile noastre cuvântul vieții care răsună în inimile noastre și ne spune: „Nu este aici, a înviat” (Lc 24,6); cuvânt de speranță care strică orice determinism și, celor care se lasă atinși, le dăruiește libertatea și îndrăzneala necesare pentru a se ridica în picioare și a căuta cu creativitate toate modurile posibile de a trăi compasiunea, „sacramental” al apropierii lui Dumnezeu de noi care nu abandonează pe nimeni pe marginea drumului. În acest timp de pandemie, în fața tentației de a masca și a justifica indiferența și apatia în numele distanțării sociale sănătoase, este urgentă misiunea compasiunii capabile să facă din distanța necesară un loc de întâlnire, de îngrijire și de promovare. „Ceea ce am văzut și am auzit” (Fap 4,20), milostivirea care s-a folosit față de noi, se transformă în punctul de referință și de credibilitate care ne permite să recuperăm pasiunea împărtășită pentru a crea „o comunitate de apartenență și de solidaritate, căreia să destinăm timp, angajare și bunuri” (Enciclica Fratelli tutti, 36). Cuvântul său este cel care zilnic ne răscumpără și ne salvează de scuzele care ne fac să ne închidem în cel mai laș dintre scepticisme: „Și-așa este același lucru, nimic nu se va schimba”. Și în fața întrebării: „În ce scop trebuie să mă privez de siguranțele, comoditățile și plăcerile mele dacă nu pot să văd niciun rezultat important?”, răspunsul rămâne mereu același: „Isus Cristos a triumfat asupra păcatului și asupra morții și este plin de putere. Isus Cristos trăiește cu adevărat” (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 275) și ne vrea și pe noi vii, fraterni și capabili să găzduim și să împărtășim această speranță. În contextul actual este nevoie urgentă de misionari de speranță care, unși de Domnul, să fie capabili să amintească în mod profetic că nimeni nu se salvează singur.

Ca apostolii și primii creștini, spunem și noi cu toate forțele noastre: „Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit” (Fap 4,20). Tot ceea ce am primit, tot ceea ce Domnul ne-a oferit treptat, ne-a dăruit pentru ca să-l punem în joc și să-l dăruim gratuit celorlalți. Ca și apostolii care au văzut, au auzit și au atins mântuirea lui Isus (cf. 1In 1,1-4), tot așa și noi putem astăzi să atingem carnea suferindă și glorioasă a lui Cristos în istoria de fiecare zi și să găsim curajul de a împărtăși cu toții un destin de speranță, acea caracteristică neîndoielnică ce se naște din faptul de a ști că suntem însoțiți de Domnul. Fiind creștini nu putem să-l ținem pe Domnul pentru noi înșine: misiunea evanghelizatoare a Bisericii exprimă valența sa integrală și publică în transformarea lumii și în păzirea creației.

O invitație pentru fiecare dintre noi

Tema Zilei Mondiale a Misiunilor din acest an, „Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit” (Fap 4,20), este o invitație pentru fiecare dintre noi „să luăm asupra noastră” și să facem cunoscut ceea ce purtăm în inimă. Această misiune este și a fost mereu identitatea Bisericii: „Ea există pentru a evangheliza” (Sfântul Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 14). Viața noastră de credință slăbește, pierde profeție și capacitate de uimire și recunoștință în izolarea personală sau închizându-se în grupuri mici; prin însăși dinamica sa cere o deschidere crescândă capabilă să ajungă la toți și să-i îmbrățișeze pe toți. Primii creștini, departe de a ceda în fața ispitei de a se închide într-o elită, au fost atrași de Domnul și de viața nouă pe care el o oferea ca să meargă printre neamuri și să mărturisească tot ceea ce au văzut și au auzit: împărăția lui Dumnezeu este aproape. Au făcut asta cu generozitatea, recunoștința și noblețea proprie celor care seamănă știind că alții vor mânca rodul angajării lor și al jertfei lor. De aceea îmi place să cred că „și cei mai slabi, limitați și răniți pot să fie misionari în modul lor, pentru că trebuie permis mereu ca binele să fie comunicat, chiar dacă el coexistă cu multe fragilități” (Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 239).

În Ziua Mondială a Misiunilor, care se celebrează în fiecare an în penultima duminică din octombrie, amintim cu recunoștință toate persoanele care, cu mărturia lor de viață, ne ajută să reînnoim angajarea noastră baptismală de a fi apostoli generoși și bucuroși ai evangheliei. Amintim în special pe cei care au fost capabili să pornească la drum, să părăsească țară și familie pentru ca evanghelia să poată ajunge fără întârzieri și fără frici în colțurile de popoare și orașe unde atâtea vieți sunt însetate de binecuvântare.

A contempla mărturia lor misionară ne stimulează să fim curajoși și să-l rugăm cu insistență „pe stăpânul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Lc 10,2); de fapt, suntem conștienți că vocația la misiune nu este un lucru din trecut sau o amintire romantică din alte timpuri. Astăzi, Isus are nevoie de inimi care să fie capabili să trăiască vocația ca o adevărată istorie de iubire, care să-i facă să meargă la periferiile lumii și să devină mesageri și instrumente de compasiune. Și este o chemare pe care el o adresează tuturor, deși nu în același mod. Să ne amintim că există periferii care se află aproape de noi, în centrul unui oraș, sau în propria familie. Există și un aspect al deschiderii universale al iubirii care nu este geografică, ci existențială. Mereu, dar în special în aceste timpuri de pandemie, este important de a crește capacitatea zilnică de a lărgi cercul nostru, de a ajunge la cei care în mod spontan nu i-am simți parte a „lumii mele de interese”, deși sunt aproape de noi (cf. Enciclica Fratelli tutti, 97). A trăi misiunea înseamnă a ne aventura să cultivăm aceleași sentimente ale lui Cristos Isus și a crede cu el că acela care este lângă mine este și frate al meu și soră a mea. Fie ca iubirea sa de compasiune să trezească și inima noastră și să ne facă pe toți discipoli misionari.

Maria, prima discipolă misionară, să facă să crească în toți cei botezați dorința de a fi sare și lumină în ținuturile noastre (cf. Mt 5,13-14).

Papa Francis

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 6 ianuarie 2021, Solemnitatea Epifaniei Domnului.